Grădina mea

Marazzi. Under the Skin este un proiect editorial care celebrează 90 de ani de Marazzi, unde ceramica devine un material narativ, capabil să spună povestea spațiilor și a celor care le locuiesc.

În volumul O Casă Imaginată — o vilă de fantezie creată de designerul britanic Charlotte Taylor — prind viață șase medii suspendate între realitate și viziune, în care suprafețele, culorile și texturile Marazzi creează atmosfere intime și sugestive.
În acest context, șapte autori și studiouri creative au fost invitați să își povestească legătura cu un spațiu din casă, împletind amintiri personale, reflecții de design și sugestii materiale.

În grădină, Charlotte Taylor își imaginează o extensie fluidă a casei, inspirată de peisajele toscane, unde treptele, piscina și priveliștile largi creează o atmosferă mediteraneană fără granițe clare între interior și exterior. În acest spațiu, Objects of Common Interest reflectează asupra grădinii ca loc al libertății și memoriei, un colț de natură capabil să transmită identitate și legături din generație în generație.

“Când eram copilă, uram grădina părinților mei. Locuiam într-un cartier înstărit din Salonic, iar toate vilele din jur aveau grădini decorative cu gazon și tufișuri tăiate cu precizie geometrică. Tatăl meu, un inginer care nu suporta toate acele clișee, era singurul care îngrijea personal grădina noastră de 12.000 de metri pătrați. Majoritatea plantelor proveneau din grădina tatălui său, care crescuse într-o familie săracă din nordul Greciei și devenise apoi avocat pentru drepturile omului. Așa că aveam măslini, viță de vie, tufe de trandafiri; și apoi smochini, migdali, cireși. Alăturările dintre copaci erau departe de a respecta criteriile pe care le-ar fi urmat un designer de grădini sau un peisagist. În perfecțiunea ordonată a restului cartierului, grădina noastră părea un colț de țară, și mă rușinam de ea. Mi-a luat mult timp să realizez că tocmai natura sălbatică a acelei grădini mi-a oferit libertatea de a fi eu însămi, ca persoană și ca gânditoare. Uneori, când nu ești arhitect și vrei să proiectezi o casă, nu faci altceva decât să o construiești într-un mod care te reprezintă. În Grecia, acest tip de arhitectură anonimă se vede adesea în sate și pe insule: sunt case extraordinare în ceea ce privește lumina și legătura cu natura. Au o puritate radicală, nu sunt legate de niciun stil.

În mijlocul casei în care am crescut, de exemplu, părinții mei au creat o seră cu o copertină de sticlă. Îmi amintesc încă că, în fiecare dimineață, când mergeam la baie, vedeam lumina directă a soarelui filtrându-se prin verdeață și răspândindu-se în toată casa. Erau patru băi, fiecare cu plăci diferite. În baia părinților mei, plăcile erau albe și negre; în a mea, în schimb, erau albastre și acopereau chiuveta și podeaua, în timp ce restul era din lemn. Ador modul în care plăcile dau un sentiment de căldură fiecărui spațiu. Poate că este din cauza dimensiunii lor sau a caracterului modular, dar au ceva perfect: oriunde ai merge în lume, plăcile te fac să te simți imediat ca acasă.

Astăzi locuim în New York, iar întreaga structură a orașului este ca o mare grădină. Se poate simți cum orașul a crescut organic și cum, în timp, a fost ocupat de oameni într-un mod anarhic. Într-un anumit sens, spațiul public este o grădină artificială, o traducere a naturii în interiorul orașului care permite un schimb democratic. O grădină pe care o iubesc în New York este cea din Muzeul Noguchi: felul în care opera lui Noguchi dialoghează cu copacii și celelalte elemente naturale mă emoționează. Grădina este o reflexie a personalității sale, la fel cum grădina tatălui meu era a lui. Majoritatea oamenilor își concentrează toată atenția asupra interiorului caselor lor și neglijează grădina, ca și cum ar fi doar un element de decor. În schimb, ar trebui concepute împreună, aproape ca și cum ai crea un storyboard: unde vreau să mă trezesc dimineața? Unde vreau să stau să beau cafeaua? Care sunt sunetele pe care vreau să le aud?

La final, chiar în grădina părinților mei m-am căsătorit cu Leo, soțul meu. Am luptat cu acel loc toată viața mea, iar să mă căsătoresc acolo a fost o experiență intensă, eliberatoare.

Îmi amintesc invitații în haine elegante care străbăteau poteca mică pe care tatăl meu o construise cu blocuri de ciment. Am aranjat mesele printre rândurile de viță de vie și măslini, iar la nivelul cel mai jos al grădinii am construit o platformă din placaj pe care să dansăm. Urcarea pe acea ring de dans dădea senzația de a fi pierduți într-o pădure, deși, în realitate, eram în mijlocul orașului. Pentru mine a fost un ritual de trecere.

În timpul pandemiei, ne-am mutat pentru șase luni la casa părinților mei. Fiul meu cel mare avea doi ani și jumătate, iar tatăl meu l-a învățat să facă pipi în grădină. Când ne-am întors la New York, fiul meu a luat obiceiul de a fugi – nu conta dacă eram în Brooklyn sau Manhattan – ca să meargă să facă pipi pe un copac. Astăzi, când el și fratele său spun că vor să meargă în Grecia, știu că, de fapt, vor să meargă în grădina tatălui meu. Adoră să parcurgă poteca secretă care încolțește dintr-un anotimp în altul și miroase a cimbru și mușețel. Astfel, dragostea pentru acea grădină se transmite de la o generație la alta, oferind familiei noastre posibilitatea de a cultiva o legătură directă cu natura.”

Contribuție: Objects of Common Interest
Imagini: Charlotte Taylor

Floors and steps: Mystone Travertino20 Navona
Pool: Crogiolo Lume Bone Swing
External Facades: Slow Pomice

Objects of Common Interest:
Fondat de Eleni Petaloti și Leonidas Trampoukis, Obiecte de Interes Comun explorează intersecția dintre artă, design și arhitectură. Cu sedii în Atena și New York, studioul activează pe o gamă largă de scale, de la obiecte sculpturale și instalații, până la medii imersive și proiecte de artă publică, fiind condus de o fascinație profundă pentru materialitate, explorare conceptuală și experiențe spațiale tangibile. Obiectele de Interes Comun au fost nominalizate Designerul Anului de către Wallpaper*, în 2022, și la Elle Deco International Design Awards, în 2024. Acest eseu a fost scris de Eleni Petaloti.